NU VREAU SĂ FIU URMĂTORUL

George Anca

NU VREAU SĂ FIU URMĂTORUL 

                       

                                          George Anca

*

            Altă ploaie nu mai are cer. Totul e împotriva mea. N-am pe cine jigni. Taina vieţii mele. Nicolae Labiş 30 – 9. Ai umor. Ce mai poţi avea? Arăţi de douăzeci de ani. Am stat cu faţa spre lună. L-am învăţat multe. Pe picioare nu te spăla? Nu, am un slip din anul 1. Parcă ai avea douăzeci de ani, zău. Am 21, ai vreun ban să-mi împrumuţi?

            Aruncă zarurile în genunchi. Mâncătorilor de bostani, devoraţi-mă altădată. Umblaţi, păduchi, prin bătrâneţea-mi ca o barbă. Cum făcea Rabelais? Uite aşa. Am un vin, de unde-l am, Cobia, cobe, vin să mă închin, pe urmă-ţi dau la cap. Boltă mamei mele n-ai fost, de unde te apropii? Ţi-ai vărsat norii în ploi, pământul în văi, munţii în mumele munţilor. N-are cine să mă-ntrebe de ce-mi tremură mâinile Bate vântul.

            Sfârşind viaţa, începând destin tragic, statuia vie, lemnul nu mai creşte. De la mama – sărbătoare, de la tata, altă mamă şi o fiică mie soră. Pierdeam timpul prin fântâni. Claritatea minţii vine de la dumnezeu (nu există). Al treilea zăzboi mondial s-a dat pe spinarea unui ţânţar, ba pe o foaie de trifoi. N-a existat. A citit Freud, şi de-aia mă bătea. Salturi cu dorinţa aplecării. Eliberaţi-mă de moartea altora. Nu mai trăieşti când ştii dinainte ce, când vei muri. Prea frig, îmi vâjâiau urechile, aud ecoul încă.

*

            Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Cântare României, Ultima noapte, Povestiri eroice, Unele aspecte ale ajutorului militar acordat de Rusia României în timpul campaniei din 1916, Patruzeci de ani de la la luptele din 13 decembrie 1918, Întunecare, Te slăvim Românie, Istoria României în creaţia literară, Hora morţii, Pădurea spânzuraţilor, Jocul cu moartea, Fata cu arma, Lumina primăverii, Versuri.

            Filosofia stilului, Geneza metaforei şi sensul culturii, Trilogia cunoaşterii, Poezia lui Lucian Blaga, Aurore, Le voyageur et son ombre, Paradoxes psychologiques, Paradoxe sociologice, Pesimism şi optimism, Chefs d'oeuvre de Tchika matsou, Drames d'amour, Le Shoji, Metamorphose de la litterature, Dictionnaire de litt. cont, Le festin, La litt. Des japonais, Journaux intimes des dames de la cour du vieux Japon, Il teatro giapponesse, Din cântecele curtezanelor japoneze, El drama lirico japones, Breve histoire de la litterature arabe, La litt. Sanscrite, Poesie heroique  des indiens, Fables et contes indiens, Antologie sanscrită, Cing no, Choix de pieces du theatre lyrique japonais, Nationa proverbs of Japan, Maximes chinoises, Trois mysteres tibetains, Histoire de la litterature japonaise, Sages et poetes d'Asie, Vieux drame japonais, Le journal d'une geishe.

            Barca pe care se trece marea vieţii şi marea morţii (guzei no fune); mitul morţii neîmplinite, ideal de moarte eroică, ideal de moarte meditativă, ideal de moarte vulgară.

*

            Ascultam fără putere din Godot. Mă bucurasem cu picioarele îngheţate când a trecut pe pe lângă mine o fată cu nume din Blaga. Salut, Mira. Mi-a şi răspuns. Am fost la aia. Cum era camera? Mică. Eu ţi-am spus, ce avea în ea? Un radio mare. Tot de la mine ştii. Avea cărţi de joc... Ai jucat cu ele? N-am jucat. Ţi-a dat în cărţi, dacă nu ţi-a dat, n-ai fost. Dacă n-aş fi fost, imediat ţi-aş fi spus că am jucat cărţi, ca să mai am un argument, dar am minţit, îţi dai seama, anume ca să te păcălesc, am jucat poker. Şi dacă nu te cred? Avea cărţi proaste şi bune, avea Vlahuţă, ăla în două volume mari, un album de poze, o ceaşcă cu compot pe masă. Ce i-ai făcut? Ce să-i fac, eu sunt pur, m-am dus numai s-o văd.

            Uite ce zice Hegel în Fenomenologia spiritului, Cunoaşterea sensibilă: Eul, o cunoaştere, care cunoaşte obiectul numai fiindcă acesta este, şi care poate să fie sau să nu fie. Obiectul eate însă adevărul şi esenţa, el este, indiferent dacă este cunoscut sau nu; el rămâne, chiar dacă nu e cunoscut; cunoaşterea însă nu este dacă nu este obiectul.

            În holul colosal al universităţii m-a luat una de mână şi a fugit cu mine pe trepte: hai la film. M-am dus. Vrei să vezi un yogin, la circ? Nu mă interesează tâmpenii de-astea. Nu e tâmpenie, e eliberare de experienţa pământească... Nu sunt normali ăia... Toţi indienii practică yoga, am minţit. Toţi indienii sunt nebuni. De ce tocmai ei practică aşa ceva, şi noi nu?

            Se certase cu iubitul ei. A scos o poză: ca să vezi despre ce e voba. Credeam că-mi arăţi o poză de-a ta. Nu, cu el am umblat... Vrei să spui că e bine? Şi cu gâtul strâmb, tot ţi-l arătam, mă interesează omul, şi lucrul cel mai important e că ne-am certat din cauza mea. Cum? Nu-ţi spun acuma, n-am chef.

            Acum un an, la masa asta de aici, neagră şi mică, a scos o poezie de Blaga, mi-a citit-o în cinstea iubitului ei şi mi-a spus acelaşi lucru: că poartă vina pentru că s-au certat. După ce am terminat cafelele, am dus-o vorbind de aceleaşi lucruri, s-a apropiat misterioasă, implorându-mi discreţia şi mi-a şoptit: dacă ar fi după mine, niciodată n-aş înceta să fac dragoste.

            Am întâlnit pe urmă alte două fete, una îmi era iubită, alta nu. Am băut iar cafele. Cea care nu-mi era iubită mi-a vorbit despre un prieten egiptean al ei, Hafiz. Spre seară, după ce mă despărţisem şi mă grăbeam să citesc o carte de estetica poeziei indiene, mi-a părut că-mi face semn o fată s-o aştept. Am regretat când am aflat că nu-mi făcuse niciu semn, dar că mă roagă s-o duc la troleibuz.

            Între timp, a trecut Ioniţă pe lângă noi: în sfârşit, văd şi eu o fată care-şi pierde timpul cu tine. Ea a chicotit: nu-l provoci la duel? Dar Ioniţă ieşise, mă găseam tot în hol, un fel de sarabandă. Pe străzi am mers aproape etern. Mă făcea caraghios şi dezechilibrat, eu răspunzându-i cî debitează prostii. Îi mărturiseam pasiunile mele, una Cernica, una un munte plutitor, apoi un tată mort cărând un copac la vârsta mea de acum.

            Ce crezi că dacă s-a plimbat cu tine o lună, două, trei, trebuie să se şi îndrăgostească? Tu ai fost îndrăgostit de ea? Îndrăgostit e un cuvânt hidos. Am fost blegit. Ăsta e un cuvânt hidos.

            Am mâncat, am băut cafea, am fumat şi s-a făcut miezul nopţii. Sfâşii calcul, tragi linii în tuş silenţios. Iar sfâşii calcul, vii să mă înconjuri. Ne temem de cea care doarme şi ne-ar putea surprinde. Aşa că te întorci la planşetă şi sfâşii, apoi mai desenezi. Îmi coşi nasturele la palton. Iarăşi sfâşii calcul.

            Te dai la lupi, lupii se dau la tine. Te prind cu dinţii de ceafă, de gât, de brâu, de tălpi. Şi eu? Tu te-ai dus. Rămân numai animale domestice. Înfigi un cuţit într-unul şi-l mănânci tihnit. Pe pământ nu se va şti că un cuţit în pântec ţii.

            Accept nemurirea, minus atâtea astre. Vieţile mele nemuritoare se vor mototoli în vatra focului, în matca apelor, ca sugestii ale spaţiului, dar niciodată oasele mele nu vor sorbi Calea Lactee, nici nu vor sufla prin ele vânturile lumii. Doar de timp şi muzică, netangibile, ne ataşăm. Dacă tentaţia imortalizaţilor ar coborî pănă la a se compara cu lumina, durata vieţii noastre ar fi un sunet.

            Huma poate ţine piept întregii materii. Umblu prin tramvaie în acest decembrie veneric. Uite-o, ieri uitase tot, chiar şi cum se spune în engleză poftă bună. Vorbeşte cu urâta, dau să salut, îmi face semn să plec pe motiv că vorbeşte cu un cadru didactic, iar peste o oră se apropie ea de mine şi-i răspund cu aceleaşi cuvinte, fiind într-adevăr cazul. Mai întâlnesc o fată urâtă, cu ochelari şi gene adânci.

            Dispare drumul în timp, rămâne mersul în picioare. Impresionaţi de statura noastră, ne închipuim totul biped. Şi timpul. Ianus e o concesie făcută morţii. Ne întoarcem dinspre sfârşitul nostru, ispăşind autotaine. Mă întorsesem din sfârşitul ce cred că îmi e rezervat, încă viu, puţin timp de la procreare.

            Minunile prin care scapi din moarte în primele zile de viaţă, ca şi-n primii ani şi ultimii, trebuie să aibă ceva din voinţa noastră. Şi cu cât drumul întoarcerii de la sfârşitul nostru până la o anumită întâmplare e mai lung, cu atât sfârşitul acesta ne domină. Atâtea scârbe (regale) aristocratice au ajuns să ne sature prin abandonarea lor unui început părăsit.

            Dacă nu sfârşitul nostru ne dictează fiecare gest, dacă nu ne întâmpină un ritm asemănător cu cel cu care înaintăm noi, rămâne ca natura să-şi împingă foile, să ne sonorizeze destinul, din aceeaşi perspectivă neînnăscută. Nu noi mergem spre moarte. Moartea merge spre noi. Mai bine, natura.

            Poezia va dispărea odată cu somnul şi cu durerea fizică, odată cu morţii şi mutilaţii, odată cu luptele şi înfrângerile, cu părinţii, fraţii şi surorile noastre. Va dispărea odată cu fiecare, cu câte doi şi cu câte trei. Va dispărea întâi cu dealurile şi şesul, se va scufunda cu munţii. Va răni spuma şi se va topi deasupra mărilor. Va suferi o amnezie, cum suferă deja. Va cuceri o metamorfoză. Noi ne vom atârna scheletele pe dinăuntrul cărnii poeziei. Proeminenţi sub fiinţa ei.

            Am bătut la cărţi. În cafea mi-a ieşit un gol din inimă. Ochiul mi se bate de trei zile.Uită-te, vezi? Stângul? Mie mi s-a bătut trei săptămâni, şi nu mi s-a întâmplat nimic rău. Nici bine. Nimic, adică tot bine. A început să mă bată la cărţi. Lasă, ai succes în dragoste. Iar? Vrei să mă calce vreo tipă cu maşina, să mă interneze şi să nu păţesc nimic, iar pe urmă să-mi dea post la ministerul culturii?

            De râs, kyoka şi kyoku. Resolemn hai kai sau hai ku, secolul 16. Basho (banan) trăia şi compunea la umbra bananierului. Pe creanga scuturată se aşază un corb amurg toamnei. Dans la mare abandonee / une grenouille saute / clopotis de l'eau. Ne marchez pas la / hier soir des lucioles / s'y trouvaient.

            Că nu-mi mai spală, să aduc din când un kg de săpun. Şi ceeaiul, nu te gândeşti la zahăr şi pâinea aia... aragazul trebuie şi el plătit, şi nu e nici de spălat şi de ceai, dar... Vin prea târziu noaptea, derbedesc prin oraş, nu? Păi da, n-ar fi mai bine să vii mai devreme? Îţi spun ca o mamă.

            Ascultă, doamnă, mie nu-mi place să stau ziua în camera asta, fără intrare separată, fără nimic. De la iarnă încolo, o să stau, că n-am încotro. Citesc până la 10 la bibliotecă, mănânc pe la zece jumate, ajung acasă pe la 11.30. Dumneata dormi arunci, şi zici că vin la ziuă? Iar când vin la ziuă, poate mă duc la vreun om mare, pe care să-l ascult împreună cu alţi prieteni, sau audiez muzică în cine ştie ce casă.

            Şi pe timp de iarnă, Gigi, că n-am zis nimic rău, dar rămâne mizerie pe covor, şi eu iubesc covorul. Îmi pare rău că n-am bani să-ţi cumpăr eu o pereche de papuci. Am nişte papuci la cămin, unde fac şi baie. Nu te-ai spălat pe ochi? Ba da. Şi cu ce te-ai şters? M-am uscat.

            Seara vin târziu pentru că rămân la o femeie. Lucrează de când o ştiu la nişte lămpi până după miezul nopţii. Singură ar adormi, sau ar părăsi-o voinţa. Noaptea, mai mult scriu decât citesc, iar ziua, invers. Mănânc la prânz dimpreună cu femeia cu lămpile.

            Am o mamă altfel decât toţi oamenii, dar foarte asemănătoare cu mine. Proprietăreasa se poartă afectuoasă ca un Goriot cu fiicele ei, nu cu mine. În tramvai, ea: ce-mi lipseşte mie din casă, frate-miu, copil am, televizor am, aragaz am; el: mă fac unii criminal, iar eu pe ea o fac ţigancă, fără să ştiu dacă e sau nu e. La soare, am pe faţă un râs nenorocit, de umilinţă, prea mă simt bucuros să nu fie umilinţă.

            Awaking from a dream / I grieve. / My sleep no more is so peaceful / As in the olden days. (Ishikawa Takuboku – 1885-1912). As I close my eyes / The high sun falls... / I hear crows cawing on their ways to sleep (Saito Makichi – 1882-1953).

            Mi-ar fi plăcut mie să ia fetele câte-un băiat de la ţară, să fi avut pe unde te mai duce din când în când, să fie frumos. Nu aşa, născuţi în Bucureşti. Cioflingari. De ce vorbea astfel tocmai ea, n-am înţeles. I-am spus-o verde că-i dau ce-mi cere, dar să-mi ceară, că nu ştiu de niciunele. Ginerii ei se pricep la de toate, dar o neglijează. Eu o neglijez, dar nu mă pricep la nimic.

            Mai lasă-i dracului pe ăia de la căsuţa scriitorilor, neserioşi, îmbrăcaţi cu haine faine (zisese ţoale, pentru a evita rima interioară şi pentru plasticitate). Ce filosofi iubeşti? Păi citesc, am citit Schopenhauer. Tot? Da, şi sunt de acord în întregime cu el. Ăl accept. Citesc cu plăcere şi pe Seneca. Am scris o lucrare despre el. O ai? Nu, era de două pagini numai, şi a m pierdut-o, am vorbit liber... Ascultă, tu ai vrut vreodată să te sinucizi? Da. Dar n-am trecut la aplicare niciodată. Mi se pare, domnule, uneori, că existenţa n-are sens. Nu-i aşa?

            Alt miez de noapte, vlăguit. Ar fi din cafele cu veşti rele. Inimă îndoită, teamă de marginalitate, noroc la cărţi, lefter. Respirăm suicidul, nu găseşti la fel? S-a făcut dimineaţă din mila mea: rugăciunea către auroră, pregătirile pentru poezie, facerea poeziei, prânzul, reuniuni poetice, refacerea poeziei. Pe urmă poetul va iubi o femeie etc. Neavând habar de Merlin.

            Domnu' (structuralist), ce zici, poţi mânca de pe o masă pătrată infinită? Mănânci dacă ai ce. Prea multe plusuri şi minusuri între un a şi un b. Ceva femeie, ceva bărbat, nimic în stare pură. Greu să găseşti şi părinte şi fiu în stare pură. Care trăieşte cu împărăteasa mamă a lui şi a tatălui lui? Mi-a povestit despre Arthur, am mai fumat şi am băut cafea. Pe fată o durea capul. Am plecat iar, deşi o dureau şi picioarele, de umblat, fiind în perioada în care n-ar fi trebuit să atingă nici-un singur obiect, nici pe mine.

            Mă uitasem adânc la feţele oamenilor, consolându-mă că nu practic yoga, dar poezia include şi asta. Seara de tot, poeta aia de la câmpie mă jignea şi ea pe mine, ca pe un cocoloş cu temperament amestecat. Slavă domnului că am bătut la cărţi, şi păcat de câtă cafea am băut şi nu pot dormi. Dacă aş vedea prin somn, dar scârbele de vise îmi fac urechile să vâjâie.

            Furnici care nu mă iubiţi când nu vă cer. Ce vedeţi voi dacă nu ştiţi nimic? Oare aţi îndrăznit vreodată să vedeţi ceva spre care să nu porniţi? Nu vă suport mirosul şi nici gustl când vă nimeriţi din întâmplare pe vreun fruct din care muşc, trebuind să vă scuip repede. Ce faceţi în somnul vostru, de cine vă temeţi? Mi-ar fi greu să iau cunoştinţă de ciuma voastră. Tocmai vouă vă negam puterea de a observa cerul.

            Când memoria viitorului se reduce la zero, probabil insul se sinucide. M-am trezit din somn şi mi-am amintit Rosamunde. Vine în fiecare duminică la armată la mine când o să mă duc. O căruţă plină cu păduri îmi calcă oasele. Îmi cade o unghie pe cer. Ne batem joc de ideal şi bine facem.

            Nu-ţi faci program azi. Mi-am făcut. Nu-ţi faci, că am văzut femeia cu care a fugit taică-meu. Ce vorbeşti? Ştergea vitrina, pe mine mă cunoaşte, mergi tu, o recunoşti. La zece seara, când pleacă, o urmezi, mergi cu tramvaiul, cobori unde coboară, mergi la zece paşi, dacă se opreşte îţi închei un şiret sau pe celălalt, vezi unde intră, te mai uiţi o dată, nu uiţi cu ce tramvai ai fost! Şi-ţi spun ţie... Şi-mi spui.

            Nu mai era acolo, în pulover verde. Verde sau albastru. Nu e înăuntru, toate au halate. Du-te şi vezi dacă nu se vede pe dedesubt la vreuna un pulover verde. Cu mânecă lungă? Nu mai ţin minte. Nu se vede, e grasă, brună, cu păr scurt? Da. Uite că se vede şi de aici, aia e? Nu e aia, hai înăuntru, cere o bere. Dacă ai întâlni-o şi nu te-ar recunoaşte, ar fi grozav să ai succes.

            Destinul naşte alt destin, acesta, altul. Iubita mea avea un iubit care n-o mai iubea din cauza unui copil făcut cu altă femeie, nu fecioară. Femeia are un copil fără tată. Eu sunt tatăl. Toţi bărbaţii au în spate copii. Păcatul originar a devenit bărbătesc. Nostalgia de a umple urbea cu stirpea sa răbufneşte peste tot. Victimele himenului în puţinătatea neantului.

            Mistere tibetane. La asta lucrezi? Îmi spune noutăţile cu acelaşi ton, memorez tonul. Mă târăsc spre iubire şi nu memorez nimic. Amestec fiinţa mea cu ce-mi iese înainte, pe urmă aştept să mor după o sută de ani de la moartea mea, să mor după ce nimeni din neamul meu nu va mai iubi, să mor după ce nu voi muri.

            Beam cafeaua mea şi ele pe-a lor, romul meu şi ele pe-al lor. Am început să-le beau romul când străina povestea o întâlnire scârboasă a prietenei ei. Din motive de morală, actriţele au fost interzise în teatrul kabouki, dar s-a ajuns la moravuri speciale între actori. Când am plecat, ploua. Am rupt o crenguţă dintr-un brad părăsit într-un ungher al pieţii. Am mâncat până târziu cetină după cetină. Le scuipam când nu-mi scăpau pe gât. Străina a plecat, eu m-am dus la un film. I-am spus prietenei că am un copil. Cineva trebuie să aibă, iar eu puteam să fiu cineva.

            Mi-a spus acelaşi lucru despre cel la care fusese pentru a lua nişte cărţi şi un rămas bun, eu ştiind-o de altfel indisponibilă în ziua aceea pentru un act sexual. Deci amintindu-mi cum înlocuieşte ea soarta înnebunitoare (nervii ei bat în ziduri şi părul o doare) cu vreo refulare ce n-are decât să fie orice – nu mă pasionează nimica, dacă tot e să mint – în timp ce filmul rula pentru întunerecul nostru, după ce o muşcasem şi o învineţisem cu unghiile, i-am sărutat mâna.

            Unde e poesia? Existenţele revin la acelaşi individ, în alte forme. Când e simţită, e-n forma cea mai efemeră, conştientă. Nu ne împiedică însă nimeni să socotim că viaţa noastră ştiută este cel mai frumos aur dintre cer şi pământ. Dovadă, aşa de scurtele vieţi ale nemuritorilor. Prin sânul împărăteselor bătrâne a trecut un bob. Dalida te obsedează azi pe tine, mâine pe mine. De ce să nu-mi iau viaţa de la început în faţa primei crăci umbrindu-mă în ceaţă, tăinuindu-mă, aproape să nu mai ies la iveală niciodată.

            O, fiul meu, eşti încarnarea unui duşman dintr-o existenţă anterioară. Fiul nu-şi duşmănea tatăl. Cine se naşte să nu se mai oprească, să se nască până la moarte. Cine moare să moară mereu. Cine mănâncă să tot mănânce, cine cântă să fie muzică nesfârşită, cine ţese să facă o haină întregului spaţiu, cine se întoarce să nu ostenească. Cine învinge, cine e trist, cine gândeşte, cine are vicii, cine miroase urât, cine se îndoaie, ceine e liber de ce să se oprească?

            Cei vechi au azvârlit cu noi în sus. Să nu mai fie nimeni cum eu vedeam că sunt aceia strânşi de taină prin fericit cuvânt. Plinuri muzicale nu mă ucid. Valurile cădeau pe adânc şi deasupra nu mai rămânea nimic. Tu cât drum faci, bucurie, până ajungi la tine? Învăluie-te-n sol, gândirea mea. Şi nu mai tac din gură, dar să ascult mi-e dor, cum îngenunche totul rugându-mă să mor. Îmi trebuie foc să mă văd, clopote să mă aud, nu e noapte, nu e sud. Chemarea prozei, din ce iubim, de-a sfântul să nu avem nimic.

            În plenitudinea laşităţii pierd mari coincidenţe, glasul tragediei. În faţa cafelei: numai doi, adică unul, fără a mai socoti soţul. Fetei: nu vreau să fiu următorul. Ea, că nu mă mai întreabă dacă să-mi nască sau nu. O doare numai şi numai întâmplarea că are 28 de ani. Căuta un suflet. Să caute mai departe şi să nu numere. A plâns, scotea limba, nu la mine, la unul care o fixa, nu limba ei, numai că îi vine s-o scoată. Am ajuns, m-am dezbrăcat, a ţipat, s-a spălat, a ţipat mai tare, mi-a poruncit să o aştept şi a adus mâncare, am fost încântat să pierd. Să mai rămân, da, da, o oră, şi am fumat după ce am mâncat jumătatea mea de portocală. Şi când fumam, mi se părea că văd lucruri extraordinare, cum ar fi fumul: un nor se rupe şi se face, se face, se face, un cerc pe urmă alt nod se face alt cercş ştiaţi voi toţi de rotocoalele destrămătoare, dar nu aveaţi habar de nodurile din care, ha, se deşirau, se deşirau.

            Crezi în comunism? Adică în om? În omul comunist? Ba unul sec, lichea, om fără ideal, cum îl poreclise celălalt, şi el aruncând vorbele îngrozitor de teafăr, m-a însoţit pe stradă imbecilul şi am întâlnit pe unul pur, care ne-a dat la amândoi vinul vin, multul vin, neînchinat şi dulce. De dar să continui la infinit pe aceeaşi temă, nedându-mi seama de tonul care-mi va părea altfel, neapărat, la foarte puţin tim mai apoi.

            Deşi fusesem la tine, am visat o femeie şi am avut senzaţia cosmonauţilor la lansare. Mi s-a mai întâmplat. Te-am plictisit? Nu. Eram pe mal şi, lângă încărcătoarea podului, se legăna la umbră o luntre. Podul plutitor trecea dincolo. Luntrea asta era pentru mine, de când mă ştiam, un paradis. Am sărit în ea, am dezlegat lanţul, am luat prăjina şi am coborât-o până în pietrişul Oltului. Podarul ajusese în partea cealaltă.

            M-am dezbrăcat. De ce aveam cămaşă cu mânecă lungă? Da, parcă era spre toamnă. Ha, am sărit în apă şi am înotat. Să fi auzit cum gâfâiam şi bălăceam braţele şi um strângeam lemnul ud al luntrei, în spate, de unde o prindeam s-o împing spre mal. Se vede că spaima, ştii, m-am trezit că nu mai mă mişc după voie, mă încleştasem de luntre, cu ochii deschişi în apă, aşteptând să treacă mult timp deodată. Şi atunci am ţâşnit.

            Mi s-o fi părut că o să mor. Mi-am şi zis: acum să mor, repede, repede, e aşa de bine. Apa m-a spălat. Niciodată nu făcusem ca Onan. La 30 de kilometri, la Marcea, era o sită de oprit cadavre. Coturile vijelioase să fi fost strâmbăturile mele? Îmi părea şi rău că mă bucur că mor şi nu muream din cauza posesiunii necunoscute, care sfârşindu-se mă elibera, sau mă reîncarna, dracu' ştie. Intrasem în vadul cel mai repede, în jurul unor răgălii apa făcea ochiuri, aşa că m-am pomenit apropiindu-mă de mal.

            Am ajuns înot la sălcii, am legat lanţul de prima plută. Am auzit podarul apropiindu-se prin zăvoi. Mă gândeam dacă n-ar fi mai bine să fug, dar tot mai credeam că mă duc spre locuri din povestirile cu înecaţi, atât de deplânşi. Podarul mi-a spus că de ce, mă, nene, ai dat luntrea pe Olt. Cum o să ducă luntrea îndărăt? O scoatem şi o cărăm. Nici boii n-o pot duce, câtă apă e în lemnul ei.

            Îi murise mama, fusesem doar la înmormântarea ei şi parcă atunci am văzut-o vie singura dată. Părinţii lui omorau animalele vecinilor şi prindeau ţigănci să le ghicească despre vaca lor care, dacă nu va făta în pădure, va făta acasă. El era în spatele comorilor şi făcea legătura cu strigoii. A venit, am luat lanţul luntrei, l-am petrecut mai greu după sălciile lipite de salvarea mea idioată şi am dus-o la loc. Băiatul strigoi venise să vadă dacă m-am înecat.

            Nu m-am înecat. Ca şi cum, imediat ce m-aş fi înecat, ieşeam pe mal, să mă vadă el. Nu mai regretam moartea plutitoare pe apă. Semăna cu un strigoi, fiul unui miliţian de mult dispărut, care reapăruse, ca iepurele dintr-o groapă şi, dintr-o injecţie greşită, ajunsese şchiopârlan, şi ia ţuica oamenilor la cazan, vara. Mi-am amintit greşit (din greşelile memoriei o să mă hrănesc multă vreme). Nu murise mama lui. Îi trăia şi era o ticăloasă.

            Decât să fumez, mai bine mă întânesc cu o evreică. Îi telefonez, îmi dau seama că nu o pot înţelege, o chem. O aştept mult timp, trec destui pe stradă sâmbăta. Vine, ca dovadă că nu e mare lucru să aştepţi. Îi spusesem să ia şi bani, deşi nu mai vorbisem cu ea decât o dată. Aleg, nelăsându-mă cum a vrut, cea mai urâtă rută din Bucureşti. Ea îşi mai dă şi osteneala să spună: totuşi e un oraş urât. A văzut Parisul şi Veneţia. Încearcă să mă compătimească pentru ce n-am văzut: încearcă să fii orb când călătoreşti, ce auzi e mai interesant.

            Vreme bună pentru ochii ceţurilor, de ce să încetez să fumez. A dispărut din răutatea mea ca moartă şi ultima iluminare era că întârziasem şi mai trăia natura. Cuvintele au moartea oamenilor, vântul are moartea cerului din ape care seacă, păsările mor mai înainte să se audă cu asevărat. Rezistând ispitelor ritmului şi mergând mai departe, aprobând tot ce e cu adevărat neînţeles dar aparent în vreun mod oarecare, ştiind că nimica nu poate fi mai bun şi mai nou decât ce au crezut alţii că va fi, mai merită destinul meu să mă subjuge, să încerc să nu mai am taine?

            Cerul cu pământ în gură. Nu aud munţii. Mamele se înrăiră şi mă blesteamă în umbră. Tot Bach nu face cât Requiemul lui Berlioz. Mi te aduc aminte în mijlocul amintirii. Pierduşi la joc, îţi vinzi scheletul pe 2000 de lei. Joc eu şi iau banii înapoi. Îmi părea că stătuse ninsoarea. Am pornit înspre tine, am scris: azi poate n-am să te aştept, mi-e destul, cum unora le e de ajuns sinuciderea.

            Mi-a povestit coşmarul. Hoţul fura cârnaţi, îl prinsese. Tatăl hoţului îl lovea cu cârnaţi de se rupeau. El o luase la fugă cu hoţul într-o mână, şi în cealaltă îi apăruse un cuţit, sau chiar mâna i se făcuse cuţit şi urla. Voise să nu-şi mai înşele fecioara inimii lui şi a mai păcătuit o dată, acum ispăşea. Lasă, numai aşa putem ajunge dostoievskieni.

            Brăila e bătută de taifun. La Însurăţei, zăpadă cât globurile (blocurile). Nu mai umblă trenurile, domnule. Sprâncene în duel. Nu se poate da telefon. Eu am avut ceva la Brăila. Se uită să vadă dacă nu-l întreb ce. Nu-l întreb. Ce e treaba mea? Am vrut să telefonez soţiei. Oho! Şi nu s-a putut. Firele erau căzute.

            Secretarul de partid şi preşedintele de colhoz dintr-un sat, tot de pe lângă Brăila, au plecat pentru dezăpezire. I-a acoperit vântul cu zăpadă. Un tractor din ăla cu plug a dat peste ei, a izbit maşina şi ei erau acolo, unul aplecat, celălalt la volan. Morţi. Şi în Sinaia? Acum trei ani. Acolo se loveşte de munţi zăpada şi se opreşte. E bine acolo, e frumos. Pe zăpadă mare e bine. Vor, auzi, să dărâme şi cazinoul.

            Schiori pe ecran. Şi Stef schia. A luat şi o diplomă, a fost şi în lot, dar nu se înţelegea prea bine cu văru-său Cornel, ăla de-a ieşit ieri iar campion. Ăla e altfel, îi place şpriţul, umblă cu femei. Eu mă prăpădesc când văd pe faţa bătrânului durerea purităţii de care se face vinovat fiul în cauză. Nu e decât dedublat. Chefuieşte o noapte şi-o zi când începe. Din clasa a opta s-a apucat de ski, şi a lăsat şcoala, cu atât a rămas. Stef s-a lăsat de ski. De mult nu se mai văd sliori pe ecran.

            Vă rog, duduiţă, să staţi jos. Ea stă jos. Ce vă trebuie? Nu cumva e iubita mea? Ba da. Atunci, la ce-a adus-o? Aşteptăm un dentist, am de gând să-i fac cinste cu un dinte premolar. Băiatului: hai, vrei să ne luăm la întrecere cine râde mai tare? Râde şi bătrânul, îl face ştirb. Să-ţi punem şi ţie dinţi? Copilul nu vrea. E scump. Se iau bani cu dinţii. Adio bani la sat. Ba mai vine cu gâscanu' să-i dai copilului nota 9. Ba cu timpul se vor face şi gâscani.

            Pe uşă intră nea Bardu din Oltenia, aşteptând şi el dentistul. În casă, gurile copiilor au risipit un miros încântător, urât. Unde am fost eu, pe La Brăila, într-un sat, luaseră oamenii banii. Au golit magazinele, domnule. Nea Bardu: Oltenia e săracă, s-a dat un leu la zi, şi un kilogram de grâu. Nu mai vine dentistul ăla, nea Bardu. Vine el.

*

            Ce scriitor nu ştii cum arată? Kafka. Seamănă cu mine, dar eu nu sunt evreu. Valery a tăcut douăzeci de ani, rezolva zilnic probleme de matematică. Era tot numai îmbătrânire, cute de om sărac, nu riduri. Stă cu mâna la tâmplă şi numai un mic inel îi dă magie.

            Mai toţi scriitorii sunt graşi şi bătrâni. Rareori câte unul slab. Groaznic lucru e o fotografie de om. Mulţi au mutre de evrei, numai evreii adevăraţi nu. Tristan Tzara cum era? Nu l-ai văzut? Şi azi a apărut în Lettres francaises, era un portret al lui, ochi ninşi aşa, fără violenţă, rafinat, ce să-i faci.

            Malraux? Oho, a fost ministru. Mi se pare că se pieptăna cu cărare. Avea păr sănătos. Era tot slab. Îmi place că tu nimereşti numai scriitori care nu sunt graşi. La Stratford e un bust comic al lui Shakespeare, chelios, rotofei, cu cioc. Interesant e un portret în alb al lui Byron şi mai ales portretele imaginare ale lui Lautreamont.

            Pe urmă, un portret al lui Rimbaud, zăcând. Ştii că a trăit cu Verlaine. Nu ştiu. Sunt şi împreună fotografiaţi, dar nu se vede viciul. Mai ales la Rimbaud nu se vede. Whitman sau Ceaikovski i-am văzut într-o carte nemţească alături de concubinii lor şi nu era acelaşi lucru. Verlaine semăna cu Socrate, Rimbaud nu semăna cu nimeni.

            Îl ştii pe Quasimodo? Îl ştiu. Are o mustaţă fantasmagorică. A, Strindbeg, domnule. Ăl cunoşti pe Ibsen, cu faţa pletoasă şi sticla ochelarilor plutind peste ochi. Da, da. Ei, Ibsen ca icebergul, nu? Strindberg are doar transparenţa gheţarilor, luminos şi misogin.

            Să-mi amintec ce-am vorbit cu Ioan Alexandru, pe urmă scriu Prinţul Zerbino, deşi e 1 noaptea şi n-a imaginaţie tenebroasă. Deschizând uşa, mama îi spuse prinţului: e timpul. Ce va fi, nu ce a fost. Şi ce va fi? Na, că-mi amintesc ce-a vorbit cu poetul. Că e om bun şi bine face că înjură, dar să înjure şi cu mâinile. Oamenii răi sunt revoltaţi şi nu răi. Împuşcă o dată, pe urmă mi trage de două ori, atunci e revoltat. Cei buni put.

*

            În haine negre, cu mască de ceară, vede afişe-coarne-de-draci, strada are clopote agăţate de gât. Alergase după cai nevăzuţi, hm-craniu-armură. Îl supăra tăria luminii. Mâncă şi i se făcu foame. Primul de la care primi avu nefericirea să fie mai scund decât prinţul, o picătură de ceară i s-a scurs în creştet şi n-a mai fost. Până la urmă, au căzut din masca de ceară 1000 de picături, dar, subţire cum fusese la început, ar fi părut că nu cuprinde nici 100. Prinţul nu s-a gândit nici la 10. El nici acum nu are habar că di mască putea să picure ceara.

            În Firenze era un turn adus pe ascuns din Veneţia. Zerbino nu mai cunoştea oraşele. Când reveni în Firenze, se închise în turnul veneţian. Nimeni nu ştia de turn, dar Zerbino lăsase urme. Vechi italieni au început să caute bănuitori, dar, murind, n-au lăsat niciun cuvânt despre ceea ce căutau.

            Îşi ţinu respiraţia până se apropiară albinele. Ameţit de zumzetul lor, sări în sus, încălţat într-un roi. Nu mai putea merge şi se descălţă. Atunci albinele l-au încins de mijloc şi el, mişcându-şi paşii, se apropia de nori, de care, temându-se, albinele i s-au lipit iarăşi de picioare.

            Stând prea mult pe loc, îşi aduse aminte câte feluri de morţi a mirosit. Întâi nu s-a apropiat decât de femei vii, iar bărbaţii s-au apropiat ei de el. Unul îi căzuse în faţă, la duel, când el îşi smulgea spada. Nu s-a dus la moartea tatălui într-un război, din care acesta fusese răpit şi ucis nu se ştie unde, dar glasul neauzit îi produdese, dacă nu greaţă, un fel de necaz. Mai murise baronul Cretz, dar acesta mirosea bine, pentru că îi arsese urechile ondulate, spre a le face normale, îi scosese ochii pentru că tot nu mai vedeau, iar orbitele i le prefăcuse în ceasuri cu parfumuri.

            Vocea i-a spus să iasă. A încercat, nu se putea. Şi-a amintit că vocea fusese şoptită. N-o fi existat. A renunţat să iasă.

*

            Gândem pentru gândire. Văzuseră că am ieşit pe balcon. Ce invidiau? În faţa magazinului de legumeerau trei butoaie şi doi oameni. Două butoaie erau culcate de-a lungul trotuarului şi oamenii turnau apă. Am vrut să mă întorc în cameră. Mă închiseseră. Am găsit pe balcon un sertar de noptieră şi am bătut în uşă cu el. Unul dintre ei a deschis o fereastră, a întins mâna, mi-a luat sertarul, a închis. Am bătut cu o monedă. S-a deschis fereastra şi i-am întins moneda, fereastra s-a închis. Am bătut cu pieptenul, mi-am scos şi un pix. Băteam, cineva a bătut în uşa camerei şi anăvălit. M-am întors cu faţa spre oraş. Bărbaţii spălau butoaiele aburind ca porcii tăiaţi. S-a deschis uşa balconului şi am refuzat să intru în cameră, cerând numai să-mi lase deschis, dar ei nu mi-au lăsat şi după un timp am început să bat iar.

            Lasă-le daracului de haine şi vino acasă să te apuci de treabă. Curva cu care fugise în Brăila îi furase paltonul, pardesiul, aparatul de fotografiat. Ruda ălea se temea să nu-i ia şi ei barbatul. El stă cu capul pe masă tot timpul şi-i e dor de copii, mai ales de unul din Bucureşti (zâmbeşti). Frate-tău îţi dădea cu piciorul pe sub masă.

            Decât să nu avorteze un monstru, mai bine să nu lase să se nască un geniu. Cam asta era ideea. Să-i spui că e proastă mâncarea la cantină, îmi mai trimite ceva. Actorii nu-şi cunosc rolul, sufleurul nu vede, reflectorul înverzeşte, deviat şi sfârşitul. Moarte provizorie, tăcerea hybrisului, anularea tragediilor, ultima e tot prima. Uită-te-n sus, nu-ţi pierzi aura. Aura-fular? Aura-basma.

            Mergeam pe scările pământului prin ceaţa rară, nepieptănat, ducând strâmb piciorul drept, cu ochi insuficient de mari pentru plăcerea statuilor. Fata urcă ţi se duce glonţ să ocupe locul din dreapta şoferului, o urăsc. Călătoresc dinspre Universitate prin Piaţa Palatului, spre Catedrala Catolică.

            I-am silabisit în şoaptă spleenurile lui Baudelaire şi am tăcut. Se uita la mine din ce în ce mai puţin, plânsul i se strica, se sprijinea de mine din ce în ce mai aproape, gata să mă sufoce, să mă facă să nu vorbesc. Am avut ghinion gândindu-mă că dacă nu bătrânul, ăl tânăr tot o fi căutat-o. Ea gemea şi se răzbuna fără să ştie.

            Părelnicia moralei. Prinţul uşchit umbla de colo până colo. Cu mine cum rămâne? Îl apucă de chică: ăsta e începutul. Ascultă, domnule, ai pantalonii rupţi în spate. Străzile îmi pierd urma, prietenii şi duşmanii îmi pierd iubitele. Mă dor singurii mei ochi. Simboluri, nud, Eminescu în chiloţi, nerăstignit, basoreliefuri din 1938.

            Privind zidurile, mă simt şi eu zid. Mă mir de nişte păuni, urc scările, mi se scurtează viaţa la jumătate. S-a uitat pictând toiege, servicii de cafea, libertăţi tematice, sticle afumate şi înflorate cu flor, două tablouri cu un bou geologic, pântecul luminând orbitor coapsele femeii unduitoare pe pământul verde cu cai păscând şi o domnişoară cu poşetă însoţită de două siluete. A născut un copil şi e mândră. Ce-ar fi să-mi ridic ochii?

George Anca

1965 / 2012